Originea istorica a Tai Chi Chuan ului
de sifu Gaspar Garcia Lopez
Există multe legende diferite despre originile acestei arte marţiale – după cum o arată şi numele “Ultimul mare pumn” –. Ceea ce este sigur este că artă marţială sau gimnastică, tai-chi-ul este unul din sistemele de apărare cele mai eficiente cunoscute de om. Una dintre aceste legende spune că la finele dinastiei Sung, acum 800 de ani, trăia în munţii Wu Dang un fabricant de elixiruri numit Zhang Sang Fen.
Într-o noapte, acest sihastru visa că Xuan Du, Împăratul Negru, i-a arătat o formă de luptă graţie căreia, în ziua următoare, el singur a omorât o sută de bandiţi.
Xuan Du era o divinitate Taoistă, asociată cu Nordul şi cu Steaua Polară, loc spre care se îndreaptă în mod tradiţional Tai chi-chuan-ul. Datorită originii sale, această artă este considerată un sport divin. O altă legendă povesteşte că acelaşi călugăr taoist a prezentat o luptă între un şarpe şi un cocor. Acesta din urmă ataca fără încetare, cu forţă şi hotărâre, în timp ce şarpele evita cu supleţe ciocnirile mortale. Pasărea trebui să plece fruntea în faţa unui adversar ale cărui mişcări relaxate nu ofereau rezistenţă directă şi îi permiteau totuşi să contraatace cu viteza fulgerului. Această singură luptă l-a inspirat pe Zhang Sang Fen să creeze o artă marţială care să îmbine mişcările viguroase cu cele suple, să adapteze stilul propriu la stilul altora şi să răstoarne o greutate mare cu una mică.
Datele istorice care există par totuşi să arate că tai-chi-chuan-ul îşi are originea sau cel puţin s-a dezvoltat în provincia Henan, în sânul familiei Chen, acum trei sute de ani. Se acceptă în general că stilul Chen, cunoscut şi sub numele de Lao Jia sau Vechea structură, este primul şi din el provin toate celelalte. Se caracterizează prin amestecul de mişcări viguroase şi suple care uneori în traiectoriile lor circulare culminează cu adevărate manifestări explozive de forţă.
Din stilul Chen provine stilul Yang, cel mai popular dintre stilurile tai-chi-ului. Fondatorul său, Yang Lu Chan (1799-1872), originar din provincia Hebei şi elev al clanului Chen, îl introduce în Beijing în 1852, de unde se extinde în toată ţara. Această expansiune se datorează în acelaşi timp şi faptului că Yang Lu Chan şi-a câştigat o reputaţie de luptător invincibil, străbătând ţara ca unul dintre cei mai celebri maeştri de kung-fu ai epocii sale.
Obiectivul de a populariza complet tai-chi-chuan-ul este însă realizat de nepotul lui Yang Lu Chan, numit Yang Cheng Fu (1883-1936). Acesta a eliminat mişcările rapide şi bruşte pentru a putea fi practicat de copii şi bătrâni. În această formă a ajuns stilul Yang în zilele noastre, ca o şcoală de mişcări lente şi continue, de posturi ample şi naturale, ca şcoala Da Jia sau Marea Structură. Acesta este momentul în care tai-chi-chuan-ul încetează să fie practicat de unii ca artă marţială pentru a fi practicat în scop terapeutic.
Alte stiluri de tai-chi-chuan mai cunoscute sunt: stilul Wu, popularizat de Wu Jiang Quan (1870-1942) şi cunoscut ca Structura Mediană, care foloseşte posturi moderate şi mişcări flexibile. Wu Jiang Quan era discipolul lui Yang Lu Chan. Alt stil Wu, dezvoltat de Wu Yu Xiang (acest Wu se scrie diferit) şi cunoscut de asemenea ca Xiao Jia sau Mica Structură sau stilul Hao pentru că a fost popularizat de Hao Weizhen, discipol al lui Wu Yu Xian. Acest stil Wu se caracterizează prin executarea mişcărilor circulare de mică amplitudine. Un ultim stil existent, stilul Sun, cunoscut ca Huobu Jia sau Structura Paşilor Vii şi dezvoltat de Sun Lu Tang, discipolul lui Hao Weizhen, ale cărui mişcări sunt rapide şi cu o mare activitate a picioarelor.
Actualmente, Tai Chi Chuan-ul s-a răspândit şi popularizat pe tot globul. Aceasta datorită multiplelor beneficii fizice, mentale şi spirituale pe care le aduce practicarea sa.
Se spune că secretul acestei vechi arte fizice şi mentale chineze constă în uşurinţa şi încetineala mişcărilor şi în maniera în care acestea sunt combinate pentru a atinge un echilibru perfect al corpului, inteligenţei şi spiritului. Mişcările Tai Chi Chuan-ului sunt atât de variate încât pot pune în mişcare fiecare parte a trupului, de la cele mai mici ligamente până la cei mai mari muşchi.
Rezultatul practicării tai-chi-chuan-ului este o sănătate perfectă, supleţea ligamentelor, circulaţia sângelui stimulată permanent, activarea sistemului nervos, menţinerea în exerciţiu permanent a aparatului respirator.
Un specialist american de origine chineză spunea că “toate acestea duc la iluminare spirituală; practicând tai-chi-chuan-ul, omul îşi dezvoltă conştiinţa interioară de sine, aceasta devenind profundă şi astfel el se află tot mai mult în legătură cu sine şi cu universul”.